Vineri, 19 octombrie 2018, ora 16.00, la Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei a avut loc inaugurarea expoziţiei foto-documentare a Muzeului Victimelor Genocidului din cadrul Centrului de Cercetare a Genocidului și a Rezistenței Populaţiei Lituaniei intitulată „Război după război. Rezistenţa armată antisovietică în Lituania în anii 1944-1953".

Evenimentul este organizat de Muzeul Național de Istorie a Moldovei în cooperare cu Ambasada Republicii Lituania în Republica Moldova, în cadrul Programului de Stat „Recuperarea şi valorificarea istorică a memoriei victimelor regimului totalitar-comunist din RSS Moldovenească în perioada anilor 1940-1941 şi 1944-1953".

La manifestarea de inaugurare, moderată de dr. Elena Postică, director adjunct al Muzeului Naționl de Istorie a Moldovei, au luat cuvântul: E.S. Kestutis Kudzmanas, Ambasadorul Republicii Lituania în Republica Moldova; Terese Birute Burauskaite, directorul Centrului de Cercetare a Genocidului şi a Rezistenţei Populaţiei din Lituania; Eugenius Peikstenis, drirectorul Muzeului Victimelor Genocidului şi a Rezistenţei Populaţiei Lituaniei din Vilnius; dr. hab., prof. univ Anatol Petrencu, Directorul Programului de Stat „Recuperarea şi valorificarea istorică a memoriei victimelor regimului totalitar-comunist din RSSM".

În anii 1944-1945, Europa, la fel ca întreaga lume, a fost intoxicată de ideea că într-un final nazismul german a fost înfrânt, iar războiul, care a luat milioane de vieţi şi a distrus oraşe întregi, s-a încheiat.

În Lituania, ca şi în alte state baltice care şi-au pierdut independenţa în 1940 şi au experimentat deja ceea ce reprezenta „paradisul sovietic", prevala o cu totul altă dispoziţie. Aici, după încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale, a izbucnit un război naţional, care viza restabilirea statului independent lituanian. Mii de oameni s-au retras în păduri, în speranţa că nu vor trebui să rămână prea mult timp acolo, până când au fost luate deciziile Conferinţei de pace ce urma să implementeze principiul autodeterminării naţiunilor. Din nefericire, aşteptările lor nu s-au împlinit, iar timp de nouă ani, între 1944 şi 1953, Lituania şi-a dus propriul război practic de una singură.

În 1945, în pădurile lituaniene trăiau aproximativ până la 30000 de partizani, conduşi de foşti ofiţeri, profesori și studenţi. Au fost formate detaşamente de partizani, care numărau și până la 200 de bărbaţi, iar bătăliile cu armata sovietică erau asemănătoare conflictelor militare dintre armate regulate. În primii doi ani ai rezistenţei armate, în 1944-1945, au fost ucişi aproximativ 10000 de partizani, iar numărul total al decedaţilor a fost de peste 20000. În total, peste 50000 de persoane au fost angajate în războiul de gherilă, circa 140000 de persoane au fost încarcerate şi 118000 au fost deportate.

La început a existat o anumită spontaneitate în organizarea rezistenței armate. Totuşi, puţin câte puţin, cu mari dificultăţi, s-a format o structură bazată pe principiul militar teritorial. Până în 1948, în toată Lituania au fost formate trei regiuni, fiecare cuprinzând districte cu formaţiuni militare (corp, pluton, echipă). Unităţile mai mici aveau personal subordonat acestor districte, conduse de ofiţeri (cu excepţia anumitor districte), cel puţin până în 1948.

Partizanii au elaborat documente militare standard, prin care urmăreau să menţină disciplina, să evite cât mai mult posibil vărsarea de sânge inutilă. Uniformele militare şi ecusoanele de recunoaştere corespunzătoare au servit şi ca măsură disciplinară.

În februarie 1949, după cinci ani de luptă pentru libertate, s-a înfiinţat cea mai înaltă autoritate a partizanilor - Prezidiul Consiliului Mişcării Militanţilor pentru Libertatea Lituaniei (LLKS). Toţi conducătorii partizanilor de pe teritoriul Lituaniei, care au participat la adunarea constitutivă, au devenit subordonaţi acestei autorități. Declaraţia politică a Consiliului Mişcării militanţilor pentru Libertatea Lituaniei, act normativ ce face parte în prezent din sistemul juridic lituanian, a unit Lituania din 1918 şi Lituania din 1990.

Aspiraţiile pentru libertate, independenţă şi democraţie au constituit principalele valori pe care Lituania le-a moştenit de la generaţia care se ghida după principiul „Daţi patriei voastre tot ceea ce sunteţi obligați să daţi ...".